Omleta

Era târziu când am ajuns acasă, obosită și înfometată. Știam că am lăsat frigiderul gol, iar peștele pe care speram să-l pregătesc ca pe cei din amintirile gastronomice din România (cu pești neaoși gătiți de alte persoane, mai experimentate) era înghețat tun în congelator. Îl cumpărasem cu o zi în urmă sub influența acelorași inubliabile trăiri culinare, în ideea de a încerca experimentul când mă voi simți în stare, și toată ziua mă gândisem, cu poftă, numai la asta, bifând în minte tava cumpărată special, ardei gras, ardei iute, usturoi, roșii, ulei, pătrunjel... Aveam, aveam de toate!

Dar de ce să mă agăț repede ca să prind puteri până se decongelează animalul? O omletă, zic. O omletă e soluția. Se face în câteva minute și am suficientă materie primă. Nu îmi place omleta de fel, e grețoasă, dar mă bâțâiam de-a-n picioarele de foame, peștele bocnă, strategia dată uitarii...

Nu sunt o zeiță domestică. În privința gătitului posed puține programe. Știu să fac cartofi prajiți și piure, ouă ochi și omletă, spaghete și ciorbă de perișoare în colaborare (intervin cu profesionalism în etapa când tre' să amestec oul cu carnea tocată și cu ce mai găsește pe acolo prin castron, și formez cu precizie niște perișoare mici și perfecte, adevărate minuni tehnologice). Mai știu, firește, să microundez chestii și să adaug apă fierbinte peste semipreparate. Stăpânesc, la treizeci de ani, toate cunoștințele necesare unui student sărac pentru a nu muri de foame. Trăiesc din mâncare cumpărată, ramen, fructe și, mai nou, culmea îndrăznelii în ale gătitului, creveți sotați succint cu diverse legume. Ce m-a posedat să încerc să gătesc pește la cuptor? Nu știu. Nu contează. Că acum despre omletă o să vă povestesc!

Cu mâinile tremurând, buricul lipit de șira spinării și ploaie în gură pun tigaia pe plita electrică, amestec ouăle și restul de ingrediente adecvate și...mă iau cu altele. Verificat mailul, probabil. Chelfănit câinele. Vorbit la telefon. Numărat frunzele roșiilor. Nu mai știu!

D-apoi când se pornește, nenicule, deodată, un zgomot infernal! Piu-piu-piu, în tot apartamentul. Futu-i!!! zic, momentan inmărmurită. Senzorul de fum! Omleta! îmi înmugurește în minte explicația și purced a alerga prin apartament cu ochii în tavan, căutând sursa zgomotului. Depistez senzorul deasupra ușii de la intrare, exact lăngă bucătărie (apartamentul este, exceptând dormitorul și baia, open concept, adică bucătăria e amenajată într-un colț al livingului și separată de acesta mai mult simbolic printr-o jumătate de perete).

Nici măcar nu era mult fum, mă indignez eu în mod îndreptățit, dar țiuitul nu contenea, la alarmă nu ajungeam și nici nu identificasem vreun buton de oprire. O să vină superintendenta, gândesc. Eram obosită și înfometată, nu voiam să dau explicații și soluția salvatoare îmi apăru în minte sub formă de crâmpeie din filme în care protagoniștii amuțesc alarme d-astea enervante cu o singură lovitură aplicată strategic cu o coadă de mop. D-apoi, aveam și mop!!

...Și mă pornesc să cotonogesc senzorul. Întâi timid, experimental. Apoi din ce în ce mai brutal, pe măsură ce constat că bătaia nu are niciun efect.

Și apoi liniște. Mormânt.

Uah, răsuflu ușurată, și sprijin mopul de perete. Evaluez situația. Vecinii, în apartamentele lor. Supera nu e la ușă. Am rezolvat-o. Am mușamalizat cazul, gândesc, cu ostenită satisfacție. Nu mai simțeam nici foamea. Trecuseră, probabil, maxim două minute de când începuse toată tărășenia.

Să fi durat liniștea asta câteva secunde. Poate una. Poate cinci. Timpul e relativ, mai ales în situații critice. Și deodată am fost asaltată de un alt zgomot și mai teribil. Un vuiet metalic, ca o alarma antiaeriană răsunând în tot blocul de 18 etaje. Știu asta pentru că, ieșind pe palier, mi-am găsit toți vecinii speriați, discutând între ei și privind speculativ în jur. Am dedus că fiecare apartament e dotat cu un (proaspăt identificat) difuzor identic cu al meu și alarma asta, a doua, mai specială, urla acum în toate apartamentele din toată clădirea. Ca pentru situații...cum să spun...grave.

Ău shit, realizez.

Eu-s de vină. Cu omleta...

Iar oamenii ășia nevinovați, speriați de un pericol invizibil, merită să știe adevărul! Îmi voi asuma răspunderea!

"Eu sunt!!!!" mă autodenunț, spășită, dar demnă, călcând în mijlocul grupului de locatari. "Eu! Nu vă temeți, nu s-a întâmplat nimic grav! Am făcut o omletă!!!"

...în timp ce sirena antiaeriană vuia în continuare.

"Unde e superintendenta? Știe cineva cum se oprește alarma asta?" preiau eu controlul situației, cu eficiența-mi cunoscută în situații de criză.

(va urma!)

p.s. scuze de cliffhanger, e neintenționat, dar povestea asta s-a lungit mai mult decât prevăzusem și e deja târziu.