Mondioring - sportul campionilor (partea I)

(foto)

De mult voiam să aduc pe blogul meu acest subiect, iar acum este momentul. Articolul care urmează nu îmi aparţine. El a fost scris de către Robert Caraman (cine are cât de cât tangenţă cu lumea chinologică din România ştie despre cine vorbesc, iar cine nu, să afle că e un tip talentat şi pasionat de dresaj), şi preluat de pe forumul sitului animale.ro.

L-am ales pentru că se potriveşte perfect scopului, acela de a prezenta mondioringul. Este scris într-un mod simplu, concis şi informat, şi consider că nu-i lipseşte nimic. Deoarece este o idee mai lung decât s-ar potrivi pe un blog, l-am împărţit în două. Sper ca acest lucru să ajute transmiterii cât mai clare a informaţiilor conţinute.

Pozele sunt găsite pe net, prin google images sau accesând direct situri din bookmarks-ul propriu.

O ultimă remarcă înainte de a da drumul articolului: adevărat, interesul meu pentru acest domeniu este cât se poate de personal. Il antrenez pe dl. Puţă de anul trecut şi am din ce în ce mai multe speranţe că o să facem treabă bună prin competiţiile mioritice de gen. El, cel puţin, e talentat. Eu ...mai am de muncă.

MONDIORING- sportul campionilor

Ce este şi cum a apărut Mondioringul?

Aşa cum este specificat şi în regulamentul său, “Mondio-Ringul a fost elaborat de reprezentanţii mai multor ţări din Europa şi America, în ideea utilizării a diferite părţi din sporturile canine naţionale deja existente şi de a permite o asociere mai cuprinzătoare a tuturor pasionaţilor de câini de lucru, începători sau avansaţi. Scopul său este de a reprezenta un divertisment pentru spectatori, un joc de dificultate crescândă pentru participanţi şi o activitate sportivă competiţională pentru pasionaţii de dresaj.(…) Scopul Mondioringului este de a evidenţia aptitudinile câinelui, calitatea pregătirii sale şi, în special, moştenirea genetică a acestuia.”

(foto)

Mondioringul a preluat diferite secvenţe de lucru aparţinând disciplinelor canine naţionale din Belgia (Ring Belgian), Franţa (Ring Francez) şi Olanda (KNPV, programul de pregătire a câinilor pentru poliţie), precum şi din programul internaţional IPO.

După cum povesteşte într-un interviu din anul 2003 Dl Filippo Rocchi, preşedintele GTIM (Groupe de Travail International de Mondioring) şi unul dintre fondatorii acestei discipline, “…în acele vremuri foarte puţine ţări practicau un program complet de lucru, incluzând disciplină, sărituri şi exerciţii de muşcătură, acestea din urmă cu un costum complet de protecţie. Scopul noastru principal a fost să facem aceste lucruri cunoscute, astfel încât oamenii să înţeleagă că un câine poate muşca de oriunde şi că poate fi învăţat ca în anumite situaţii să acţioneze de unul singur, fără indicaţiile conductorului.

Acest lucru nu a fost ceva uşor, deoarece unele ţări cu tradiţie în sporturile canine şi lucrul cu câini de poliţie aveau un program care, transpus în viaţa reală, s-a dovedit nerealist şi total neeficient. Un hoţ nu umblă cu o mânecă de protecţie pe braţ. Acesta a fost unul din motivele care a determinat o serie de dresori să-şi revizuiască metodele de pregătire. În acele timpuri, doar Franţa, Olanda şi Belgia aveau un program de lucru cu exerciţii de muşcătură, altul decât programul internaţional (IPO).”

Mai mult decât atât, programele naţionale din cele trei ţări difereau semnificativ în modul de abordare al exerciţiilor.

De peste 100 de ani, Ringul Belgian acordă o importanţă vitală exerciţiilor de muşcătură în condiţii de stres maxim aplicat asupra câinelui, în special cu ajutorul diverselor accesorii folosite în competiţie. Câinii belgienilor, în totalitate ciobăneşti belgieni malinois (dar mai mari şi mai solizi decât prevederile standardului FCI) sunt antrenaţi să atace şi să menţină muşcătura inclusiv pe un om de atac tăcut şi imobil.

Acest lucru era de neconceput la acea vreme de către olandezi, de exemplu, al căror program naţional, KNPV, este bazat în exclusivitate pe viteză şi mobilitate, conţinând puţine elemente de disciplină. În schimb, atitudinea omului de atac din KNPV este extrem de ameninţătoare, iar impactul la atac lansat de o extremă duritate.

Pe de altă parte, în Ringul Francez s-a pus un mare accent pe rigurozitate la îndeplinirea comenzilor. Se sancţionează aspru repetarea comenzilor şi întârzierea la execuţia comenzii “lasă”, se recompensează prin puncte în plus performanţele atletice ale câinilor, iar oamenii de atac francezi sunt cei mai agili şi mai înşelători în execuţii.

Dezvoltarea cadrului pentru noua disciplină a început în anul 1981, primul turneu competiţional internaţional a fost organizat în 1987, iar din 1995 se desfăşoară Campionatele Mondiale de Mondioring FCI, această disciplină fiind recunoscută în decembrie 1994 de către Federaţia Chinologică Internaţională.

Din nou Filippo Rocchi: “Fiecare dintre noi apreciam programul naţional propriu. Era nevoie să dezvoltăm o disciplină paralelă şi complementară. (…) Este necesar să se înţeleagă că mondioringul este o disciplină de sine stătătoare, care are nevoie să se dezvolte şi, mai presus de toate, să devine mai bine cunoscută. În nici un caz nu poate fi considerată o disciplină secundară, înlocuitoare. (…) Dacă vrem să fim corecţi cu noi înşine, trebuie să recunoaştem că mondioringul s-a născut cu adevărat dintr-o necesitate reală.”


De ce este nevoie pentru a practica Mondioring?

(foto)

Şi la această întrebare, regulamentul de Mondioring ne dă răspunsul:

“Pentru practicarea Mondioringului este necesar un teren închis, dotat cu diverse echipamente şi una sau două persoane protejate de un costum de protecţie, care vor fi partenerii câinelui, ai conductorului şi ai arbitrului, pentru a determina cea mai bună echipă – câine şi conductor – a competiţiei, în condiţiile prevăzute de regulament.”

Desigur că pentru a practica Mondioringul ca disciplină sportivă trebuie să existe cadrul organizatoric adecvat la nivel de Asociaţie Chinologică Naţională, o infrastructură dezvoltată – terenuri îngrădite cu dimensiuni minime 60×40 metri, echipamente specifice (obstacole, accesorii, revolver de 9 mm etc.) şi nu în ultimul rând persoane pasionate şi capabile de a lucra cu nişte câini suficient de energici pentru acest sport.


Dacă tot ai amintit de câini, ce rase pot evolua în acest sport?


La competiţiile de Mondioring pot participa câini din orice rasă, cu condiţia să aibă un pedigree emis de o asociaţie recunoscută de FCI şi să fi împlinit 12 luni. Conductorul trebuie să deţină un carnet de competiţie eliberat de autoritatea naţională responsabilă cu Mondioringul.

Aş vrea să subliniez aici că, spre deosebire de alte discipline canine în care promovarea unui examen reprezintă scopul final, Mondioringul se defineşte prin chiar regulamentul său ca o competiţie. Cu toate că şi aici există trei niveluri de dificultate, cu exerciţii din ce în ce mai complexe, esenţa sa este cea de sport, de competiţie, de distracţie şi, de ce nu, de joacă cu câinii. Deşi la nivel de top ciobăneştii belgieni malinois domină clasamentele, în competiţiile interne din diferite ţări participă câini din diverse alte rase. Se pot găsi pe internet filmări de la diverse competiţii, din care se vede câtă bucurie şi satisfacţie poţi avea concurând într-un concurs de mondio, indiferent de rasa câinelui tău.


Acest sport nu este periculos pentru câini sau pentru omul de atac?


Pentru câini nu este cu nimic mai periculos decât Agility, de exemplu. Toate “ameninţările” sunt non-contact, nepermiţându-se sub nici o formă lovirea câinelui sau orice altceva ar putea să-i periciliteze sănătatea. Presiunea suportată de câini este psihică, nu fizică. Printr-un antrenament corect, câinii învaţă că în timpul probelor nu sunt în real pericol şi se distrează de minune.

Cât despre omul de atac, rolul acestuia este de partener al câinilor şi al conductorilor, dar şi al arbitrului, ajutându-l pe acesta din urmă să stabilească clasamentul concursului. El trebuie să aibă calităţi fizice adecvate, iar pe parcursul competiţiilor poartă un costum de protecţie specific acestui sport. Cu toate acestea, trebuie să se comporte ca şi când n-ar fi protejat, folosindu-şi agilitatea şi încercând să înşele câinii prin diverse mijloace, pentru a evita muşcătura. Toate acestea conform regulilor competiţiei, rămânând permanent imparţial şi calm. O sarcină dificilă care nu este la îndemâna oricui.

(articol scris de Robert Caraman pe animale.ro; sfârşitul părţii 1)