Leapşă - "Ce ne uneşte pe toţi?""

(primită de la Adrian Barbat)

O temă grea, interesantă, vagă sau generoasă, după cum a observat Adrian - sau toate variantele de mai sus. Ieri seară ştiam răspunsul mai bine decât azi, acum va trebui să-l regăsesc.

Nu a fost atât de evident pe cât credeam, numitorul comun al umanităţii. Rezolvări precum iubirea, natura, comunicarea ori existenţa unui scop nu m-au satisfăcut. Adevărul meu era, cu siguranţă, altul. Suntem capabili de iubire, dar aceasta nu ne leagă mai mult decât orice alt sentiment uman. Mai frumos, sigur. Mai nobil, mai trainic, mai demn. Dar nu mai mult.

Limba? Deloc. Comunicarea? Sigur, dar, aşa cum limba este o haină prea strâmtă, comunicarea este un acoperământ mult prea larg pentru tema asta. Profesorul argumenta că, dacă vrem cu adevărat, putem comunica cu oricine. Inclusiv cu alte specii, aş cârcoti eu. Comunic fără probleme cu Puţă de Maimuţă al meu. Şi el cu mine.

Scopul existenţei? Sigur. Simţim noi ceva, ca indivizi, dar ceva-ul ăsta nu e un liant.

Natura?

Răspunsul trebuia să fie altul. Şi uite aşa, sucindu-mă şi învărtindu-mă, cu imaginea Arborelui Umanităţii, arborele genealogic al lui Maharet* dansându-mi înaintea ochilor, am găsit.

Însăşi umanitatea noastră. Apartenenţa la o specie de animale-zei sociale, gregare, pentru care instinctul înfrăţirii este la fel de puternic ca cel reproductiv.

Pentru că oftatul şi râsul şi suspinul unui român are aceeaşi semnificaţie pentru un chinez, congolez, inuit sau neamţ.

Pentru că mă recunosc în tine, române, bătrâne urmaş al Ainu, tinere norvegian, atunci când te întorci şi priveşti peste umăr. Atunci când clipeşti derutat, atunci când încerci să opreşti o lacrimă şi te furnică baza nasului, atunci când te aşezi, atunci când îţi frămânţi mâinile, nervos.

Când nu-ţi poţi stăvili un hohot de râs; când îţi treci mâna prin păr, când înghiţi în sec de emoţie, când te mişcă un gest, când îţi priveşti realizările, copiii, podoabele şi ţi se umflă pieptul de mîndrie.

Tu, tu, tu, tu şi tu, oricare dintre voi şi toţi laolaltă, îmi sunteţi fraţi. Sânge, ţesuturi, reţele neuronale, catene ADN, mă uit la voi, semeni ai mei, şi mă văd pe mine. Şi, văzându-mă pe mine, vă accept. Văzându-mă pe mine, vă iubesc sau vă urăsc, vă stimez sau vă dispreţuiesc, ca masă, după cum mă iubesc, urăsc, respect ori dispreţuiesc pe mine însămi. Şi, pentru a supravieţui, am nevoie de voi, aşa cum am nevoie de mine însămi.

Astfel, individualitatea umană (şi răspunsul defintiv la temă) este cea care duce la unitate.

Poate că adevărul găsit de mine nu este al tuturor celor care citesc - dar e ok. Am putut dormi.

Arunc pisica în ograda Broscuţei Ofensate, în cea a lui Miţă (Babilon) şi a oricui o consideră o temă interesantă şi va dori să o preia. Abia aştept să vă citesc.

imagine: DeviantArt / lifeAnightmare