Nu cunosteam copoiul ardelenesc. Dar gazdele nostre aveau trei. Iar acum, pentru mine, rasa asta inseamnă Bobiţă cel mic şi cu picioare lungi, mereu în trântă nebună cu Codruţ cel la fel de mic dar rotund. Chiţăia ca nimeni altul, de bucurie când ne întorceam pe înserat, de frică cand l-a văzut pe Jar venind spre el în prima zi, de durere când îl apuca prea îndârjit Codruţ, cel cu dinţii ca acele. Bobiţă se lăsa luat în braţe şi ţinut şi stătea liniştit şi lipit de tine ca sa-l ţii în continuare zi de vara până-n seară.
Mai înseamnă Cora, căţeaua de trei ani, slabă şi musculoasă ca o atletă, şi cu ochi blânzi, amatoare de mititei şi ceafă de porc pentru grătar, dar şi de mângâieri şi vorbă bună. O lovise mistreţul când avea un an şi de atunci prinsese frică de godaci, dar îşi revenea urmându-l pe celălalt, masculul bătrân, corcit, dar vânător de peste 10 ani. "E profesor", zicea cu mândrie proprietarul. Iar câinele rodea în linişte piciorul de mistreţ adus de un prieten pentru a-l învăţa pe Bobiţă-cel-mic meserie.