In sfarsit au trecut sarbatorile

Au trecut sarbatorile. Putem rasufla usurati :d. Nu mai cheltuim bani pe cadouri, nu ca am mai avea ce cheltui (eu, personal, astept salariul ca pe Messia), nu ne mai trambalam pe drumuri obigatorii pe la rude (care, pe noi, se gandesc sa ne invite in vizite taman cand copilul trebuie sa doarma si mami sa profite de somnul bebelului ca sa mai puna putina ordine in harababura din casa), nu mai vin colindatori.
E, iata! Din nu's ce motiv, sarbatorile astea au fost mai degraba o corvoada. De ce?...
In primul rand bradutul, care, de obicei, este o placere. Ei bine, in acest an fatidic, bietul bradut a devenit o sarcina zilnica si perpetua. A trebuit sa fie impodobit noaptea; cutiile cu globulete si beteala sunt o atractie nemaipomenita pentru cei mici, am descoperit. Asa, in miez de noapte, nu au mai trebuit salvate decat din gherutele pisicii care are obiceiul sa-si intoduca poponeata in orice cutie disponibila, oricat de mica. Apoi, dupa ce a fost impodobit, a trebuit sa fie pazit continuu pentru a nu fi rupt/daramat, pana cand, satula de atata paza, i-am pus sotului problema in brate. Sotul, un adevarat problem solver, l-a legat binisor cu o sfoara de un cui din perete si...gata.
Apoi, drumurile la rude, care, unele, nu locuiesc in urbea noastra. Drumurile in sine n-ar fi o problema si, de altfel, nici rudele, care ne sunt dragi. Decat ca plecatul la drum cu un copil mititel presupune in prealabil, dupa cum probabil cativa stiti, un proces elaborat si obositor, mai ales daca preconizezi sa ramai peste noapte. Trebuie planificat totul cu minutiozitate, cate hainute, cate scutece, patutul, paturica si pernuta, etc.. Pentru ca fitoselul nu doarme oricum si oriunde, iar noaptea vrem sa dormim si noi, basca gazdele. In plus, pentru ca eram convinsi ca in fiecare casa vizitata Mos Craciun lasase cate un cadou pentru baiat, am pornit si in aventura cumpararii de cadouri. Stiti, cu siguranta, ce inseamna un supermarket sau mall de sarbatori.
In ultima faza, avem colindatorii, care, ca si postasul, "impartitorii de flyere" si altii, suna pentru a li se deschide usa blocului la apartamentul unde sta "doamna cu copilul" care este mereu acasa. Prefa-te ca nu esti acasa daca poti. Am fost colindati astfel de cinci randuri de colindatori, unii mai buni, altii mai...rai, dupa care am refuzat politicos sa mai primesc lume in bloc... inchizand sonorul interfonului. Dupa asta linistea a fost restabilita, si ma gandesc foarte serios sa nu mai folosesc interfonul niciodata, sau, oricum, nu prea curand.
Peste toate astea, presaram doua ingrediente cheie pentru esecul total: sotul a lucrat schimbul trei de revelion, artificiile imi sperie si trezesc copilul.
Sper ca voi ati petrecut infinit mai bine :d! La multi ani!

Ardeiul zilei

...vă dorește un Craciun fericit alături de cei dragi!

C@bron

Sfantu`Simon

Ioan Usca

Ana Usca

Nicu B.

Stefan114

Blindius

Umograf

2blackjack1

Dacic Dracon

Vlad Olteanu

Sinsdesign

Trei puncte

Brad

Geeo

Florin Leahu

1acolo

Un fustangiu

Achilianu

DSENE ANIMATE

Cariere media

Liviu Chifane

Jurnalisticus

Ganduri pentru noi

Filled with Dreams

Happy Halloween!

...cu retardul caracteristic (ba nu, mai prompt decât îmi stă în obicei, întârzierea fiind doar de o zi. Dar, nu-i așa, se intră pe acest blog din greșeală, nu pentru știri îm timp real).

Ieri, 31 Octombrie, fu Halloweenul. Tehnic, al doilea prins de mine aici în Canada (pentru că am aterizat pe 27), dar, practic, primul la care am participat. Și, împărțind eu bomboane la mini-canadezi costumați, m-a apucat o nostalgie teribilă după vremurile când mergeam la colindat, cu salbă de clopoței, bici cu șfichi și buhai improvizat. Grup stabilit, repetiții, strategii, trasee...spaima pe care o trăgeam când întâlneam moșul și baba și alaiul de băieți mari despre care știam că ne jefuiesc de traiste..

Aho, aho, copii și frați!! Voi ce amintiri aveți din vremurile alea?

*poze din scara blocului.

Faza super...scarboasa

Cica daca un gandac isi pierde capul, la propriu, acesta moare in aprox. 9 zile. Si atunci...atentie!... el moare de foame!!!

OMG, cine a fost suficient de nebun sa faca un astfel de experiment!!?? Si daca este o inventie, ala care a inventat si facut pubic asa ceva, tre sa fi fost si mai nebun. Funny...dar scarbos.

Alergam dupa castiguri mari, rapide si usoare

Dat fiind ca, asa ca oricine, mi-am dorit sa-mi suplimentez veniturile si, pe de alta parte, sa am o oarecare activitate, acum ca stau acasa, am inceput sa lucrez pentru o firma de cosmetice destul de cunoscuta, al carei nume nu conteaza aici.

Pentru ca veniturile mele sa creasca cu adevarat, am nevoie de o echipa cat mai mare, si, prin prisma acestui fapt, intru in contact cu tot felul de persoane, de conditii sociale diverse.

Deunazi, intrai, dupa cum am spus, in contact cu o persoana si, constiincioasa de fel, am inceput sa-i povestesc cum se mananca treaba asta. Printre informatiile pe care trebuie sa le furnizez este si cea legata de castigul pe care il poate face fiecare. Si ii explic eu cum ca poate castiga intre 20 si 40% din vanzarile pe care le face, castig care, intre noi fie vorba, mie mi se pare ok, mai ales ca nu este un castig lunar, ci unul care poate fi obtinut la cel mult trei saptamani.

Persoana in cauza sta, se gandeste, si ma suna inapoi ca sa-mi comunice ca i se pare foarte putin pentru munca depusa si ca ea ar fi vrut un salariu fix care sa fie cat de cat asemanator cu salariul primit la job-ul pe care tocmai l-a pierdut.

Marturisesc ca pe mine m-a lasat cu gura cascata. Si mai marturisesc ca o idiotenie mai mare nici c-am auzit in viata mea. Adica, in mintea mea, eu vedeam pe cineva care, lucrand, sau dorind sa se angajeze ca vanzator la o firma/un magazin oarecare, ii cere angajatorului sa-i plateasca 40% din valoarea integrala a produselor pe care le vinde. Cred ca raspunsul la o astfel de cerere ar fi un deget ferm indreptat spre usa.

Adica, zic, cum poti tu, un om normal, cu toate mintile la purtator, sa te astepti sa fi platit cu mai mult decat produci (persoana in cauza m-a anuntat clar ca nu are de unde strange comenzi mai mari de cca. 500 de lei). Cred ca para malaiata in gura lui natafleata nu pica decat in basme. Si la castiguri usoare si fara munca nu se asteapta, cred, nici ala care introduce, literalmente, o mana dibace in buzunarul concetatenului de pe strada. Pana la urma si asta este o munca. Dar...iata...

Am 11 luni... sunt aproape erou

Astazi minunea mea mititica a implinit 11 luni. Mai avem un pas si ne facem freza. Avem 4 dintisori, ne plac copiii pana la isterie, la fel si calculatoarele, si ne place sa ne plimbam pe propriile picioare, desi nu prea ne tin.

Iata...

A inceput scoala...Haoleu ce bucurie!

A inceput scoala!!!

Elevii mai mici sau mai mari au acum, iata, de lucru. Si lucreaza, dar fara prea mare tragere de inima. Zic pentru ca am si eu o nepotica care tocmai a inceput incredibila clasa cu nr. 4. Trecem peste blabla-urile cu unde o fi trecut timpul si trecem la subiect.

Data fiind dorinta ei arzatoare sa stea cu "mamaie" pana la maritis, sta, evident, la mama. Mama, o femeie nu foarte tanara (dar nici prea batrana), nu mai dispune mereu de energia necesara pentru a parcurge temele, destul de "time consuming" ale unui copil de clasa a 4-a, sau orice clasa pana la urma. Mai ales ca, de fiecare data, se loveste de replicile rautacioase ale picei in cauza prin care aceasta vrea sa faca foarte bine inteleasa lipsa-i totala de chef. Ca o paranteza zic, cum a zis parca Creanga inaintea mea, avem nevoie si de oameni care sa ne scoata ciubotele.

In ziua cu pricina, individa mea mitica consulta orarul si constata ca in ziua urmatoare are istorie. Se pune pe invatat... si termina, cu chiote si vaiete, pe la 7 seara. Cand, gata sa-si pregateasca ghiozdanul, mai consulta o data orarul buclucas care, de data asta, in loc de istorie zice geografie. Ca sa vezi!!

Ofof, da-i frecat la ochi, mi-e somn, nu mai invat nimic, merge si asa, pana intervine mana de fier a maica-mi care zice (mama, nu mana): "Daca nu pui mana pe carte nici de mancare nu-ti dau maine!!" Hopa! Durdanica (ca este), se executa. Se duce la dulapul cu carti si caiete, cauta vreo zece minute, si vine cu cartea de geografie si caietul de... stiintele naturii, de pe care si incepe sa invete, constiincioasa, cu voce tare.

Si citeste, si citeste, timp in care eu si mama ne dadeam coate. La un moment dat, deranjata de agitatia si rasul din camera, se opreste si ne intreaba foarte ofuscata ce ne-a apucat, ca sa afle cu stupoare ca invata din nou la materia gresita. Tine-ma, Veto, ca innebunesc! Enervata la culme se uita pe coperta caietului, si asa constata ca aveam dreptate. Va imaginati cu ce concentrare fara limite invata ea acolo!

Da-mi ma telefonu' tau...

Hai sa va mai povestesc una din intamplrile mele "mondene".
Ieri seara, sau noapte, era in jur de 1:00, inante de a merge la culcare, stateam pentru o ultima tigara la fereastra de la bucatarie si imi admiram unul din vecinii de vis-a-vis, care, precum un adolescent teribilist fara nevasta, copil si responsabilitati, statea asezat pe scara de la intrarea in bloc si bea impreuna cu un alt individ.

La un moment dat, se ridica brusc si striga pe sotia lui: "Gurita, arunca si mie telefonu'!" Sotia in cauza iese la fereastra destul de prompt, probabil comentand ceva in legatura cu afectiunile pe care "aruncarea" le poate cauza unui telefon sau, poate, pe cine mama dracu' ar putea sa sune el la ora aia. Vecinul insista: "Arunca, fa, o data telefonu' ala!"

Dupa oaresicare insistente similare din partea sotului, femeia arunca telefonul care... surpriza... pica direct pe asfalt cu un bubuit promitator de imprastiere (tipul locuieste la etaj). Urmeaza un sir interminabil de injuraturi, timp in care vecinul meu nataflet incearca sa adune partile, aparent destul de multe sau greu de reperat, ale susnumitului telefon.

Intr-un final, adolescentul intarziat se aseaza resemnat langa prietenul care nu mai contenea cu hohotele de ras, ca si mine de altfel, si zice imbufnat catre acesta: "Da-mi, ma, telefonu' tau!" La care prietenul ii raspunde: "Nu puteai, ma, boule, sa mi-l ceri de la-nceput?"

La multi ani sa-mi fie!

Acum cateva zile am sarbatorit, sau incercat sa sarbatoresc, propria si personala zi de nastere. Nu mi-a iesit foarte bine, intrucat datele problemei sunt urmatoarele: sot care lucreaza la schimb, si ghici ce schimb era in acea zi (2, evident), copil prea mic ca sa stie ca este ziua lui mami, set de doua prietene plecate, literalmente, peste mari si tari. Nu-i problema, imi zic, si probabil veti zice si voi, se poate sarbatori si cu o zi-doua mai incolo. Da, adevarat, dar ziua AIA e cea speciala, si nu alta. Ma rog, m-am luptat si m-am impotrivit tendintei de a lasa ziua mea de nastere sa fie doar o alta zi, mai ales ca am si rotunjit suma anul asta. Mi-a iesit doar partial, evident (din pacate scutecele trebuie schimbate in orice zi, oricat de speciala ar trebui sa fie ea).
Orium, ideea este: oare nu mai simtim ca lumea TREBUIE sa se opreasca in loc de ziua noastra pentru ca imbatranim sau doar pentru ca acum, spre deosebire de copilarie, avem responsabilitati care trebuie indeplinite in permanenta? Sau amandoua?

Imi amintesc, asa batraneste, cum de ziua mea era inadmisibil sa nu primesc ceea ce-mi doream (si nu ma refer doar la cadouri), cum toti cunoscutii erau nevoiti sa-si lase toate problemele sau activitatile deoparte pentru a participa la acest eveniment important si cum simteam ca nimic rau nu mi se putea intampla de ziua mea. Desigur, toate astea fac parte din copilaria normala si fericita pe carecu totii trebuie s-o avem sau s-o fi avut. Sper ca si copilul meu sa simta la fel cand va fi suficient de mare... sau mic.

Una peste alta, eu nu ma simt deloc batrana si, de altfel, nici suficient de matura pentru anii pe care i-am implinit, iar speciala am avut ocazia sa ma simt in weekend cand am petrecut putin in familie. Cu setul de prietene mai sus mentionat, din pacate, nici n-am apucat sa vorbesc, dar am primit mesajele pentru care le multumesc si pup cu foc.
Sa ne traim!

Dear diary...

Voi incepe prin a aduce scuzele de rigoare mandrei detinatoare a Ardeiului pentru indelungata lipsa. Am promis si nu am reusit sa ma tin de promisiunea de a scrie cu regularitate. Asta, insa, nu din rea vointa ci din cauza monotoniei care s-a (re)instalat in viata mea si, din pacate, si in a persoanelor cu care ma intalnesc suficient de des ca sa-mi dea ocazia sa le fur din experiente.

M-am hotarat totusi sa scriu ceva in seara asta. Lipsa de subiecte persista. Insa, gandindu-ma putin, realizez ca viata niciunei persoane nu este ca a unui personaj de film, si, slava Domnului, nici nu cred ca si-ar dori cineva cu adevarat. Mai mult, realizez ca poate blogaritul este exact ceea ce-mi trebuie pentru a scoate extraordinarul din ordinar. Si, in concluzie, iata-ma... Eu, mai mult smoker decat bunny, sau eu iepurele care incearca sa se lase. Eu, "gagica cu copilu' de la doi", ca grea este limba romana. Eu, o persoana ca oricare alta care incearca sa-si ocupe timpul cu ceva multumitor... si nu reuseste.

Nu stiu cati v-ati trezit recent in situatia de a incerca sa va inventati activitati, evident altele decat cele super-extra comune ca muncile aferente intretinerii unei case/familii. People... este foarte greu. Eu am incercat. Si cum nu ma stiu cu talente deosebite, am esuat in mod dramatic. Este mai greu decat pare. Probabil v-ati gasit in situatia inversa, adica dorindu-va sa ingramaditi in programul deja foarte incarcat o activitate cre va face placere. Celor care se recunoscura in afirmatia de mai sus le zic... u lucky bastards! Si astept idei. Altele decat plimbari in parc, pls, am un mitiel care ma trage-impinge acolo in fiecare zi, si altele decat citit, daca nu aveti vreo carte intr-adevar deosebita in minte.

In speranta ca nu v-am plictisit prea tare, iar daca da, ca v-am plictisit suficient cat sa determin pe Piperusha din dotare sa ma viziteze pentru o urecheala, ma inclin si ma retrag, probabil pana cand voi avea cu adevarat ceva, de preferinta interesant, de spus.